Nu știu ce punea bunica în ceai

Postat inițial pe: https://www.instagram.com/albitca/

Nu știu ce punea bunica în ceai. Nici copiii ei, care au băut acel ceai zilnic, tot nu pot să-mi spună sigur ce ingrediente punea la infuzat. Când venea timpul să pună ceaiul la fiert, dispărea în grădină pentru câteva minute. Pe atunci nu înțelegeam ce-o fi căutând în grădina aceea plină de buruieni, că doar nu am văzut să crească nimic acolo care să arate a ceai. Ea, însă, vedea altceva. Ierburi, flori, condimente, arome, gusturi și rețete transmise din grădinile unor generații mai vechi. Și se întorcea de acolo cu o poală plină de “ceai”, iar la scurt timp după, camera se umplea de mirosul dulce-acrișor de măceșe, mentă și alte arome care au rămas în acea căsuță.

Rândurile de mai sus sunt cea mai bună recenzie, sau mai bine zis omagiu, pe care îl pot scrie despre cartea “Ierburi uitate” de Mona Petre. Cartea asta îți invocă gusturi și amintiri de demult și îți arată o perspectivă nouă prin care să le înțelegi. Deși, în esență, e o carte cu rețete, nu mă aștept să mă apuc să culeg și să gătesc cu ierburi și flori demult uitate de bucătăria modernă. În schimb, am aflat despre combinații și concepte noi pe care încep să le aplic în gătitul de zi cu zi.

În ziua de azi, probabil nu mai avem nevoie de încă o carte cu rețete atunci când sunt milioane pe net. Avem, în schimb, nevoie de cărți care să ne blureze un pic limitele și să transforme gătitul într-o activitate în continuă descoperire.

“Ierburi uitate” este, probabil, una dintre cele mai interesante cărți pe care le-am citit în ultimul timp și una la care am să revin.